Colţul copilăriei

Răsar luceferi pe cer de noapte şi se ascund în nori în zori de zi,

Ca şi iubirea ce timidă stă într-un colţ adânc al inimii.

Şi străvezii sunt pomii din livadă la umbra cărora râdeam cândva,

Şi albe feţe mă măsoară de parcă-aş fi altcineva.

Fântâna din grădina noastră a secat

Ca şi iubirea ce în timp s-a înecat.

Florile vii, dar monotone, privesc deşertul de ţărână,

Mi-e dor de ploaie, mi-e dor să te mai ţin de mână.

Soarele ăsta e hapsân, nu se mai satură de noi,

Mi-e dor de ploaie, de bălţi scăldate în  noroi.

Şi zilele trec tot mai greu şi tot mai des mi-e dor de noi,

O iubire din ţărână udată cu stropi de ploi.

La uşa casei tot mai bat şi chipul mamei mă cuprinde,

O casă plină de-amintiri şi întâmplări cu luare-aminte.

Copilăria e departe pe-un cer de ţară cu luceferi,

Pe-un drum cu pietre ce te-ndeamnă mereu, mereu să îl cutreieri.