Iubitule, îţi mai aminteşti marea?

Iubitule, îţi mai aminteşti marea?

Dar ochii mei?

Iubitule, îmi mai auzi chemeara?

Vezi cerul nostru plin de zmei?

Eu sunt un fir de pulbere de praf în neclintirea nopţii,

Tu un ocean de chihlimbar în efemeritatea sorţii.

 Priveşte noaptea cum suspină, copil de lună,

Ascultă veşnicia-ntunericului ce printre ramuri sună...

Iubitule, îţi mai aminteşti de acei copii absurzi?

De chipul meu senin cu ochii verzi şi uzi?

Iubitule, mai stai sub salcia bătrână?

Salcia noastră de sub un clar de lună...

Nu întreba tu ce-i cu mine, ce-i cu noi.

Îl întreb destule eu pentru amândoi.

Ce ciudat e să merg din nou agale prin parcul părăsit,

De atâta praf şi atâta soare şi lacul pare amăgit.

Iubitule, îţi mai aminteşti de mare?

De noi, de zilele în soare?

Iubitule, îmi mai pictezi privirea cu-o notă de chitară?

Îţi mai îneci în versuri viaţa ta amară?

Mă plimb pe străzile de ieri. Şi te văd tot pe tine.

Mă leagăn într-un balansoar, tu unde eşti copile?

Eu te-am pierdut, eu te-am găsit, orfan şi trist

Într-o tăcută reverie a unui decăzut artist.