Zăpadă pătată de vise

O lacrimă se aşează la umbra unui fulg de nea,
Mă întorc cu gândul la un vis ce nu era.
Zăpada de Crăciun şi paşii murdari,
Duc pe-o potecă cu cruci strâmbe,
Zăpadă îngheţată şi oameni amari,
Un mormânt cald şi lumânări aprinse...

Distanţa care cade peste noi...
Îmi amintesc şi acum de acele nopţi cu ploi,
Mi-e dor de lumea noastră de poveste
Mi-e dor de vocea ce scotea sunete măestre.
Aştept şi acum să ne plimbăm alene
Să te ţin de mână-n nopţile cu stele.

Zăpadă pătată cu vise adunate-ntr-o viaţă,
Crăciun ce aştepţi an de an o nouă prefaţă,
Dar sub bradul ucis din fereastră,
Nu pot aduna nici cum o nouă speranţă,
Dă-mi înapoi ce mi-ai furat atunci,
Te urăsc pentru lacrimile pe care le-ngheţi, tu nu plângi?

Mi-e dor de umărul care mă liniştea mereu
Şi acum îţi e din ce în ce mai greu...
Nici străzile nu îmi mai cunosc piciorul
Nici luna nu îţi mai ascultă refrenul.
Iarnă rece, iarnă îngheţată
Nici tu nu mai ningi cum ningeai odată...