Memento mori

Solitudine de vară cu praf de dragoste uscat,
Clădiri ce nu se mai cunosc, tărâm uitat...

Şi el a-mbătrânit şi ochii-i calzi.

Sprâncenele sunt mai încruntate şi obrajii albi.
Bărbatul ce-l iubea era acum străin,
Buzele nu i-le mai cunoştea şi nici cuvântul,
Vântul mai aprig parcă răsufla împrăştiind nisipul...
Şi toate astea le-mpărţea glorios timpul.

Ochii ei ca marea cea albastră vedeau acum un chip bizar...
Să fie el?
Să fie un străin alene ce se plimbă?
Să fie o nălucă-a soarelui arid?
Să fie umbra eternităţii sau o clipă de nebunie, de absurd?
Să fie el?

Şi aşa trecură unul lângă altul
Cum trece luna printre stele...
Şi nu-şi vorbiră doar dorul se citea alene.
Ce rost avea acum o dragoste uitată,
Ce rost avea trecutul?
O viaţă le-a fost blestemată
Şi anii le-au fost scutul.

Nu-şi aminteau nici de acea noapte cand nisipul
Le-a fost aşternut şi luna sfeşnicul...
Promisiunile făcute erau poveste,
Planurile palide trăiri,
O viaţă presărată cu uitare peste un teanc de amintiri.

Se opriră-n loc şi se priviră,
Ca un ultim rămas bun...
În gând şi-n suflet le răsună...
"Iubirul meu"; "Iubita mea"...
Dar viaţa asta a lor nu mai era...
Poate cândva...poate într-o alta...

Solitudine de vară cu praf de dragoste uscat,
Clădiri ce nu se mai cunosc, tărâm uitat...