Reminescenţe din abis

mă macină albul damnat al cerului fără culoare
câţi ochi au lăcrimat oare privindu-l?
câte blesteme au fost aruncate?
dar regrete?

vezi... am ajuns să mă cert cu viaţa
doar pentru că un ghinion banal
mi-a răpit tot ce aveam mai scump
tot ce puteam avea pentru a fi fericită
completă...

dar tot el mi-a spus
în vis,
căci nu l-am mai văzut de atunci...
să privesc cerul
şi să mă gândesc la el
dar mă doare albul ăsta
nici un nor nu se uită la mine
şi iarba uscată pe care o calc tace...

toată lumea tace

oare am ucis într-o altă viaţa?
oare rosul sângelui arterial mi-a colorat unghiile
înfipte în gâtul unui destin
prea atroce?

şi timpul e o minciună!
Vezi albul ăsta parcă mă condamnă în eternitate..
dar clipele cu tine au fost scurte
şi acum sunt şterse, vagi...
de parcă nu au existat niciodată
de parcă tu nu ai existat niciodată
doar golul îmi aminteşte de tine,
golul pe care nimic nu-l va umple
indiferent de câţi ani au trecut şi câţi vor mai trece

am iubit,
şi iubesc
şi voi iubi
în zeci de feluri
ca o iubită, ca o fiică, ca o soră
ca o soţie, ca o prietenă, ca o mamă..
dar nu voi putea iubi niciodată
cum te-aş fi iubit pe tine
tu eşti dragostea pe care nu am putut-o oferi
care am pierdut-o în abisul existenţei
şi acum e reprimată
o dragoste de gol în vagile amintiri ale trecutului

eşti acolo?
în albul damnat de pe cer?
ai existat vreo dată?
vom mai exista-mpreună?
oare te-am mai întalnit înainte de-a mă naşte?