Deşertăciune şi pământ

Deşertăciune şi pământ e lumea ta străine,
Nu sunt nici lacrimi şi nici vânt în viaţa ta de câine.

Deşertăciune şi durere vei strânge-n braţe în clipa cea din urmă
Căci viaţa ta e o furtună şi nimeni nu te plânge...
Căci nu-i durere pe pământ ce nu poate să treacă
Cu o-mbrăţişare sau sărut de ai să te petreacă.

Deşertăciune şi regrete vor fi în capul tău
Când înapoi te vei uita şi vei dori să vezi
Realitatea acelora ce nu ai vrut să-i crezi
Deşertăciune şi suspine vor fi pe-altarul cel din urmă
Şi lumânări vor arde-n soare că nu-are cine să le aprindă...

Te vor durea cuvintele ce atât de-uşor le-ai spus,
Vei plânge suferinţele celor ce cu sânge i-ai supus.

Şi vei cuprinde-nţelepciunea iadului amar,
Târzie-ţi va fi revederea într-un coşciug murdar,
Nu va fi nimeni să te plângă sau să îţi ducă dorul,
Căci omul urăşte durerea şi-i blesteamă viitorul.

Deşertăciune şi cenuşă vor fi aroganţele tale,
Când nici o umbră nu va fi măcar la tine-n cale,
Şi vei afla cum toată viaţa ai condamnat şi urât,
Vei afla când dimineaţa în geam nu vei vedea nici vânt,
Amară-i soarta ta străine, amar ca cel ce a crăit-o, amară... o eternitate-n ură nesfârşită.

Deşertăciune şi pământ e lumea ta străine,
Nu sunt nici lacrimi şi nici vânt în viaţa ta de câine.