miercuri, 11 iulie 2012

Un pandantiv cu lacrimi şi durere...

Un pandantiv cu lacrimi şi durere...
Şi ce-am mai plâns atunci, regretând fiecare clipă în care am visat infinitul,
Fără putere şi fără vlagă, întinsă în nisipul rece cu stropii de ploaie plesnindu-mi umerii goi...
Şi tare-a mai plouat în ziua aia, cu tunete şi fulgere, iar marea era atât de agitată, ca sufletul meu.
Mi-a fost frică să mă ridic şi să merg mai departe,
Mi-aş fi petrecut acolo eternitatea, în nisipul bolnav de lacrimi si stropi de cer,
Aş fi cules şi regretele semenilor mei şi aş fi aruncat în abis fericirea,
Pentru că ea, fericirea e un blestem mai mare decât orice, e o amăgire...
O iluzie care îţi deşiră mintea şi îţi macină sentimentele în căutarea a ceva ce nu există!
Omul ar trebui să zâmbească pentru ceea ce are,
Nu să caute disperat în anii săi puţini o fantasmă care nu există...

Mă dor toate, dar nu e o durere fizică, e o durere a eului,
O durere de care sunt dependentă şi ar fi păcat să mă mint în continuare,
Mă uit la poza veche din pandantiv, chipurile sunt şterse de la ploaie, vânt şi ani...
Oare ei au găsit fericirea abstractă? oare au îmbrăţişat ceea ce au avut?
Fără a căuta eternitatea Paradisului ce nu există...
Oare valurile Oceanului au atins vreun ţărm care emană frenezie?
Cine ştie câte alte milioane de lacrimi s-au înecat în valurile astea,
Câte ploi au mai căzut pe trupuri moarte,
Câte vieţi au fost curmate în scopul fericirilor...
Personale sau colective...
Câte blesteme s-au aruncat în numele iubirii...
Dar oare dragostea justifică orice?
Oare viaţa e atât de subţire şi poate fi ruptă într-o clipită?
Cine a făcut regulile astea a fost josnic,
Unde erau sentimentele lui? Raţiunea?
Oare ceea ce trăim noi e o un act dintr-o piesă de teatru?
Oare suntem figuranţi pe scena zeilor?

Mă satur de plâns, mă satur de durere, de absurd...
Dar ce pot face cu ele? Sunt ale mele,
Nu le pot amaneta, nu le pot vinde, nu le pot da cadou...
Şi cel mai important nu le pot împărţi...
Fiecare e captiv în propria realitate, în propiul cap, în propia tragedie...
Durerea mea nu e cu nimic mai mare şi cu nimic mai mică decât a
oricărui alt muritor...
Dacă am vedea asta oare ne-am mai scălda în egoism?
Oare am mai căuta ceva ce deja avem?
Oare ne-am mai plânge realitatea nevăzând că cerul plânge mai tare ca noi?

6 comentarii:

  1. Wow, duceam dorul poeziilor tale. Multumesc. Am vazut in adancul sufletului fericirea. Am simtit nisipul ud de lacrimi si ploi sub talpile picioarelor mele. Am simtit toate emotiile pe care le-ai asternut pe hartia prizoniera a cuvintelor tale

    RăspundețiȘtergere
  2. Superb.
    "Mă satur de plâns, mă satur de durere, de absurd...
    Dar ce pot face cu ele? Sunt ale mele," atat de adevarat...

    RăspundețiȘtergere
  3. Toata viata nu facem altceva decat sa invatam si sa experimentam. Oare incetam vreodata? Oare e atat de greu sa fim pur si simplu?

    RăspundețiȘtergere
  4. Va multumesc pentru vorbele frumoase.

    RăspundețiȘtergere
  5. e o amăgire...
    O iluzie care îţi deşiră mintea şi îţi macină sentimentele în căutarea a ceva ce nu există! pandantive

    RăspundețiȘtergere