Aripi din vis

Şi vreau să zbor

lasă-mă să zbor

să alerg spre infinitul de păcate

să mă scald în sete de trădatre 

şi ură

şi să gust plăcerea minciunii

Lasă-mă să renasc 

într-un pământ renegat

şi să mă pictez în tipare

acum vreau să ascult Bach

să mă îmbăt în nostalgie

cu veninul de vise sorbindu-l amar

şi goana după iertare?

O!

rămâi cu mine pasiune

nu mă lăsa

într-o mare de pietate

căci eu vreau să zbor

scopul ultim al plăcerii e zborul

zborul către eternul de după

Abis de suflet

De ce ne dăm inima aşa de uşor?

când m-ai trimis să bântui lumea

mi-ai spus

să iubesc

să ador şi întunericul

şi să îi îmbrăţişez pe toţi 

condamnaţii la etern

dar nu mi-ai spus

că sunt singura fantomă vie

de ce m-ai lăsat să simt gustul

amar al lacrimilor?

şi să-mi pompeze inima

cu fiecare bătaie 

o durere cumplita?

de ce i-ai lăsat pe ei să mă jefuiască

şi să mă sece de iubire?

de ce a trebuit eu să fiu umărul 

spovedaniei lor?

de ce ai lăsat noaptea

să bântui visele proscrişilor la suferinţă?

Sufletele lor sunt goale

hrănite cu false idealuri

de ce ai trimis o fantomă aici?

vroiai să simţi pulsul muritorilor prin ea?

Şi dacă infinitul nu există

care e capătul suferinţei?

Nu vreau să mai iubesc întunericul 

sau să mai plâng pentru el

vreau să mă reâncarnez

în efemeritatea prafului de stele

şi să locuiesc 

în cel mai luminat abis

....al Univesului finit...

Păşeşte dincolo copilă

Văd umbre şterse, chipuri strâmbe

văd criminali cu ochii goi

îi văd pe ei

ne văd pe noi

Salvează-mă de euri sumbre

aruncă-mă în paradis

Aprinde-n suflet lumânări

aprinde-mi glasul

nu vreau să mă audă viaţa

vreau să mi se audă pasul

Mă mişcă umbre de lumină

şi mă reneagă în abis

Sunt frenezia unui mâine

copile tu mai crezi în vis?

Acorduri muribunde

Mărimi diforme mă privesc

Şi mă măsoară

Mă diseacă, mă iau în treacăt

Mă trădează.

....................................

O! Naşte-mă-n pământ!

..................................

Care e capătul durerii?

Ne naşte Universul gol?

Şi dacă mor mă nasc tot om?

Copile nu mai alerga aşa de tare

Viaţa e scurtă

Plâng agale...

Mi se încheagă lacrimi strâmbe

Şi stau mereu în colţ de ochi

Nu plâng ca să mă plângă toţi

Eu plâng de moarte

...........................................

Condamnată la iubire

Şi dacă aripile-mi sunt şirag de lanţuri
şi visele mai tare mă doboară
pot zăbovi întoarsă de la lume
cu un criminal ce nu mă mai omoară?

pigmenţi de sânge-mi pătează albul
şi-mi colorează-n roşu voalul pur
aruncă-mi zâmbetul Iubire
redă-mi al vieţii amar parfum
redă-mi cuvinte-n miere toarse
şi râsete de drag culese
adu-mi credinţa de-altădată
şi cântă-mi pe neînţelese

şi dacă spiritul mă-nşeală
şi toate astea-s viziuni
o minte-mbatată-n lacrimi
şi zile pline de cununi
.........................
călcâie goale-n bălţi murdare
şi pe pereţi nuduri amare
......................
colidă-mi sufletul Iubire
aruncă-mă în valuri goale

şi dacă visele-mi sunt crime
ca un călău tu ai să vii
să-mi sfâşâi-n roşu albul vieţii
şi să m-arunci în valuri sângerii
.....................

Mă dor anii ăştia tineri

Şi mă dor anii ăştia tineri

mă dor că trec de cum n-ar fi

mă dor şi mă rog tot la Tine

dar tu nu eşti

şi nu vei fi

............

eşti praf de stele

eşti luna plină

eşti torţa ce aprinde-un surâs

eşti lacrima

ce se usucă-n a vântului plâns

...............

apasă marea, apasă cerul

... un soare roş de toamna vie ...

copaci m-alintă-n umbre calde

pietrele-mi spală talpa goală

şi eu mă pierd în valuri line

înot, m-arunc,

te iau cu mine comoară goală 

cu ani şi ani de suferinţe

e cald afară:

zboară, zboară!

cununi de stele se aşează

pe-al lunii creştet şi sclipesc

te văd pe Tine-n umbra lor

ce în valuri o găsesc

mă macină iluzii goale

de sub miros de pin uscat

mi-e cald de toamnă

mi-e drag de mare

...aici de tot m-aş fi uitat...

Regăsiri de toamnă târzie

un ultim vis şi atât
o ultimă iluzie presărată cu amor
regăsiri de toamnă târzie
.............

vreau să uit
să te uit
să mă uit
vreau să zbor
.......
să cuprind norii în aceleaşi braţe
în care ai fost tu

vreau să taci şi să asculţi toamna copile
să miroşi pământul de moarte
să laşi ploaia să-ţi spele pieptul
şi vântul să-ţi şteargă plânsul amar

vezi câmpul ucis în neştire de om?
oh, dar el va reânvia
şi iar, şi iar
va fi la fel
doar noi vom fi mâncaţi de timpuri
pe pleoape ne va cădea plumbul bacovian

.............
mă dor ochii tăi copile
ai visat prea mult
deschide-i larg
şi lasă-ţi durerea să-ţi urle
lasă-i să vadă genociduri
căci toţi suntem criminali:
ne omorâm puţinul timp rămas
infima inocenţă
şi alergăm spre infern
de parcă gustul durerii
e cea mai dulce tentaţie
un scop ultim
...........

lasă-mă să ascult toamna copile
să mă boteze ploaia-n neştire
şi timpul să-mi cadă pe pleoape
poate voi adormi în vis

ascultă frunzele moarte
cum cântă-n frenezie
...căci se întorc în pământ...

Reminescenţe din abis

mă macină albul damnat al cerului fără culoare
câţi ochi au lăcrimat oare privindu-l?
câte blesteme au fost aruncate?
dar regrete?

vezi... am ajuns să mă cert cu viaţa
doar pentru că un ghinion banal
mi-a răpit tot ce aveam mai scump
tot ce puteam avea pentru a fi fericită
completă...

dar tot el mi-a spus
în vis,
căci nu l-am mai văzut de atunci...
să privesc cerul
şi să mă gândesc la el
dar mă doare albul ăsta
nici un nor nu se uită la mine
şi iarba uscată pe care o calc tace...

toată lumea tace

oare am ucis într-o altă viaţa?
oare rosul sângelui arterial mi-a colorat unghiile
înfipte în gâtul unui destin
prea atroce?

şi timpul e o minciună!
Vezi albul ăsta parcă mă condamnă în eternitate..
dar clipele cu tine au fost scurte
şi acum sunt şterse, vagi...
de parcă nu au existat niciodată
de parcă tu nu ai existat niciodată
doar golul îmi aminteşte de tine,
golul pe care nimic nu-l va umple
indiferent de câţi ani au trecut şi câţi vor mai trece

am iubit,
şi iubesc
şi voi iubi
în zeci de feluri
ca o iubită, ca o fiică, ca o soră
ca o soţie, ca o prietenă, ca o mamă..
dar nu voi putea iubi niciodată
cum te-aş fi iubit pe tine
tu eşti dragostea pe care nu am putut-o oferi
care am pierdut-o în abisul existenţei
şi acum e reprimată
o dragoste de gol în vagile amintiri ale trecutului

eşti acolo?
în albul damnat de pe cer?
ai existat vreo dată?
vom mai exista-mpreună?
oare te-am mai întalnit înainte de-a mă naşte?

Noapte de toamnă

E toamnă afară şi-i noapte târzie,
E frig lângă lac pe banca pustie.
Şi plouă încet cu picuri din Rai,
Iubirea-i pierdută-n zile de mai.

Mă întreb pe mine, pe tine, pe lume
Întreb viata prin care nu las urme...
Care e sensul unui beat şi amar poet?
Mă ascultă ploaia când te plâng încet?

Dar tu mă auzi iubite pierdut?
Îmi auzi plânsul sălbatic de mut?

Îmi auzi suspinul? Vezi ceara aprinsă?
Îmi vezi sufletul gol şi inima stinsă?

Luna-arămie ca frunzele moarte e rece,

Şi toamna e aici, iar durerea nu trece,

Privesc cerul ce plânge şi plâng şi eu,
Orice clipă fară iubire trece mai greu...

E noapte de toamnă, e noapte ce doare,

E-o noapte pierdută departe de mare,

E-o vreme amară şi groaznic de grea

L-am pierdut oare-nainte de-al avea?

Pentru "Ea"

Şi dacă mâine am muri cu toţi şi viaţa ni s-ar scurge

Ai regreta ceva?

Ai vrea să-ţi schimbi destinul doar pentru a fi cu "Ea"?

Şi dacă...şi dacă infinitul în braţe ne-ar cuprinde 

Şi prin oceane de lumină ne-ar aprinde

Ai renunţa?

La viaţa ta de stea doar pentru a fi cu "Ea"?

Şi dacă Apocalipsa cu noi s-ar încheia,

Ai blestema Pământul şi-n iad ai alerga

Doar pentru a fi cu "Ea"?

Doar dacă... Dragul meu ...

Eşti doar un muritor nu-n veşnic Dumnezeu.

Nu-mi cere să-nţeleg raţiuni abstracte

Nu sunt o fiinţă goală născută după moarte.

Şi dacă lumea toată ar fi un praf de fantezie,

Te-ai îneca în  el şi ai căuta a ei magie?

Ai renunţa la tine doar pentru-n fir de praf?

Te-ai arunca şi tu cu fantezie-n vraf?

 Şi dacă pasiunea ar ucide şi vieţi ar curma,

Ţi-ai ucide puritatea doar pentru a fi cu "Ea" ?

Şi dacă ar fi sfârşitul, dragul meu,

Ai regreta?

Că nu ai făcut nimic pentru a fi cu "Ea" ?

Iubitule, îţi mai aminteşti marea?

Iubitule, îţi mai aminteşti marea?

Dar ochii mei?

Iubitule, îmi mai auzi chemeara?

Vezi cerul nostru plin de zmei?

Eu sunt un fir de pulbere de praf în neclintirea nopţii,

Tu un ocean de chihlimbar în efemeritatea sorţii.

 Priveşte noaptea cum suspină, copil de lună,

Ascultă veşnicia-ntunericului ce printre ramuri sună...

Iubitule, îţi mai aminteşti de acei copii absurzi?

De chipul meu senin cu ochii verzi şi uzi?

Iubitule, mai stai sub salcia bătrână?

Salcia noastră de sub un clar de lună...

Nu întreba tu ce-i cu mine, ce-i cu noi.

Îl întreb destule eu pentru amândoi.

Ce ciudat e să merg din nou agale prin parcul părăsit,

De atâta praf şi atâta soare şi lacul pare amăgit.

Iubitule, îţi mai aminteşti de mare?

De noi, de zilele în soare?

Iubitule, îmi mai pictezi privirea cu-o notă de chitară?

Îţi mai îneci în versuri viaţa ta amară?

Mă plimb pe străzile de ieri. Şi te văd tot pe tine.

Mă leagăn într-un balansoar, tu unde eşti copile?

Eu te-am pierdut, eu te-am găsit, orfan şi trist

Într-o tăcută reverie a unui decăzut artist.

Suspin de vară

Şi bate ceasul, bate ora trezirii noastre drag popor!

Purtat-am valu eternităţii într-un pribeag şi ştirb umor.

Mă plimb pe străzi, pe alei şi bulevarde fără-a simţi măcar o vină.

Toţi sunt eroi în capul lor şi poartă-n braţe doar lumină.

Se-aprinde-n mine mila şi suspinul. Oameni buni!

Vedeara-ţi şi un mâine în acest azi cu-nşelăciuni.

Pe feţele asfaltului roieşte existenţa, dar nu în sens biblic. Mă-ndoiesc,

Că cineva şi-ar arunca averea doar pentru-n bine sufletesc.

Nu mai e loc de sentimente. Prin vitrine stau frumoasele păpuşi,

Toţi le adoră. Nimeni nu-şi mai aminteşte de sufletele eroilor răpuşi.

Cu vanitate se hrăneşte ziua şi noaptea vanitate naşte,

Pierduţi pe-altarul vanităţii în ceasul ultim vom renaşte?

Mă doare inima să mă-nchin în faţa crucii ponegrite,

Trăim o eră fără vină şi toţi uităm că vom avea morminte.

E un sfârşit de zi cu soare, e un apus primordial,

Aprind din nou o lumânare şi privesc cerul meu banal.

Un clopot bate-n cap de lume. Trezine-ar în eterniate,

Căci viaţa noastră-i ca o piatră la temelie de cetate.

Colţul copilăriei

Răsar luceferi pe cer de noapte şi se ascund în nori în zori de zi,

Ca şi iubirea ce timidă stă într-un colţ adânc al inimii.

Şi străvezii sunt pomii din livadă la umbra cărora râdeam cândva,

Şi albe feţe mă măsoară de parcă-aş fi altcineva.

Fântâna din grădina noastră a secat

Ca şi iubirea ce în timp s-a înecat.

Florile vii, dar monotone, privesc deşertul de ţărână,

Mi-e dor de ploaie, mi-e dor să te mai ţin de mână.

Soarele ăsta e hapsân, nu se mai satură de noi,

Mi-e dor de ploaie, de bălţi scăldate în  noroi.

Şi zilele trec tot mai greu şi tot mai des mi-e dor de noi,

O iubire din ţărână udată cu stropi de ploi.

La uşa casei tot mai bat şi chipul mamei mă cuprinde,

O casă plină de-amintiri şi întâmplări cu luare-aminte.

Copilăria e departe pe-un cer de ţară cu luceferi,

Pe-un drum cu pietre ce te-ndeamnă mereu, mereu să îl cutreieri.

Rămâi în amintiri

Mă dor picioarele de atâta mers prin viaţă,

Mă dor şi ochii că tot privesc în ceaţă.

Mă dor urechile de-atâta ascultat,

Mă doare inima căci poartă amor trădat.

Cuvinte nu aş putea să-ţi spun,

Ce-a fost de spus s-a zis.

Doar cu regrete care apun

Îţi mai întâmpini un viitor prezis.

Şi ce-ar mai fi rămas în urmă e furtuna

Atâtea clipe de iubire le-am pierdut,

Toate s-au dus într-o noapte, doar într-una

Căci ura-n braţe le-a cuprins.

Nu încerc să găsesc scuze ca să uit, nu aş putea uita nicicând

Căci ochii tăi, iubirea ta o să le port chiar în mormânt.

Mă dor genunghii de atâtea rugi la Cer,

Probabil că de-atâta timp s-a plictisit şi El.

Mă doare corpul care-l port prin lume,

Fără o viaţă, făr-un nume.

Ce-mi ceri? iubire?

Dar o ai.

Ce-mi ceri? Speranţă?

Când n-o dai?

Ce-mi ceri? Vise?

Dar nopţile nu ne mai sunt aprinse.

Mă dor obrajii de atâta plâns, Copile Sfânt

Găseşte-mi un drum cu un alt fel de jurământ.

Spune-mi

Mi-e dor de Soare, de-o copila,

De ochii tăi, de luna plină...

Şi spune-mi tu Bătrâne care e sensul existenţei?

Şi raţiunea de a fi?

Care e scopul complezenţei?

Şi pasiunea de-a minţi?

Nu cred în cărţi de mii de ani şi nici în îngeri întrupaţi,

Nu cred în suflete pereche şi nici că toţi vor fi damnaţi.

Nu-i adevăr şi nici dreptate-n lumea ta,

Nimic nu-i cum ar trebui să fie...

...Sau poate, da?...

De ce mă macină idei ce nu ar trebui?

De ce mă macină dureri ce nu îmi aparţin?

Mi-e dor de Soare, 

Tu Bătrâne Îl mai vezi?

Oare cu strălucirea ta ai vrea să-L eclipsezi?

Mi-e dor de el...

De lumea mea,  de lumea lui, de lumea ta...

Şi care e finalitatea, după o viaţă de-ntrebări?

Vom primi doar un mormânt cu lumânări şi flori?

Şi ochii calzi, şi luna plină, 

Şi jocuri seci şi o copilă...

S-au pierdut...

Toate se îneacă într-un abis necunoscut...

Şi spune-mi tu Bătrâne care e sensul existenţei?

Şi raţiunea de a fi?

Care e scopul complezenţei?

Şi pasiunea de-a minţi?